Niciodata marea literatura n-a fost atat de amuzanta.
Pornind de la William Shakespeare si ajungand pana la Thomas Pynchon, Viata secreta a marilor scriitori ne prezinta o serie de portrete scandaloase si necenzurate ale scriitorilor celebri, incercand sa abordeze toate intrebarile dificile pe care profesorii de liceu se tem sa le puna: Care-i treaba cu Lewis Carroll si fetitele? E adevarat ca J. D. Salinger isi bea propria urina? Cu cate femei ‒ si barbati – s-a culcat, de fapt, Lord Byron? Si cum se face ca lui Mark Twain nu-i placeau copiii?
Recenzie:
Cu un titlu ce a determinat cel puțin un profesor de literatură să-și dea ochii peste cap, Viaţa secretă a marilor scriitori ne propune o versiune necenzurată a istoriei literare, completată cu anecdote, mărturii și secrete din viața celor mai strălucite minți artistice din toate timpurile. Robert Schnakenberg dezminte încă de la început mitul conform căruia geniile literare au dus o viață austeră, lipsită de controverse, dimpotrivă, autorul promite să dezvăluie informații incomode spre încântarea amatorilor de senzațional. La prima vedere, cartea se prezintă ca un fel de „revistă deghizată” în sensul în care biografia fiecărui scriitor este însoțită de câteva articole de „ziar” uneori satirice, alteori dramatizate pentru a capta atenția cititorilor. Dacă v-ați întrebat vreodată cum integrează scriitorii experiența personală în operă, veți fi intrigați să descoperiți că sursele de inspirație sunt dintre cele mai neașteptate. Cartea lui Schnakenberg practic „cartografiază” viața a 41 mari scriitori – în mod cronologic, de la Shakespeare până la Thomas Pynchon. Dacă nume precum Hemingway, Sartre și Kafka nu mai necesită nicio introducere, nu toți cititorii sunt familiarizați cu Toni Morrison, Carson McCullers sau William Burroughs și operele lor- pentru cititorii aflați în căutarea de noi recomandări literare, cartea aceasta va fi o adevărată comoară. Construit ca o enciclopedie cu informații triviale și ilustrații în culori vii, acest ghid practic de a înțelege mecanismele complicate ale minții de scriitor scoate la lumină o mulțime de detalii surprinzătoare despre titanii literaturii mondiale. De exemplu, știați că Mark Twain a început să fumeze la vârsta de 8 ani și până la finalul vieții a fumat peste douăzeci de țigări pe zi? Sau că J.R.R. Tolkien a inventat paisprezece limbi diferite, fiecare cu propriul alfabet? Vă imaginați că Sylvia Plath avea un IQ de geniu – 166? Cartea surprinde totodată nevrozele și fobiile ce au influențat scrierile a zeci de prozatori și poeți – Emily Dickinson, ale cărei poeme de dragoste evocă o puternică admirație pentru o ființă necunoscută, a decis să trăiască complet izolată, vorbind cu prietenii și familia din spatele unei uși închise, aparent din cauza unei traume în dragoste.
Rămâne la latitudinea cititorului dacă alege să valorifice cunoştinţele literare sau blamează cartea pentru că dezonorează memoria scriitorilor consacrați. Un neajuns în redactarea cărții mi s-a părut lipsa obiectivității – autorul este cât se poate de subiectiv când vine vorba de convingerile sale asupra evenimentelor povestite (asta deși încurajează cititorii să își formeze propria opinie). Și pe alocuri sursele citate nu sunt tocmai demne de încredere (bloguri despre teorii ale conspirației) sau și mai rău, lipsesc cu desăvârșire. Poate că încercarea de a transforma fiecare conflict minor din lumea literară într-o poveste senzațională, nu a fost cea mai inspirată abordare pentru Schnakenberg. Oricum ar fi, cartea este ușor de citit – o puteți răsfoi în autobuz sau puteți să treceți direct la autorul preferat și să vă minunați de toate aceste detalii obscure pe care cu siguranță le veți împărtăși cândva prietenilor: „Hei, ați auzit că Maria tocmai s-a logodit? Ce nebunie! Edgar Allen Poe s-a însurat la 27 de ani, cu verișoara lui de 13 ani.” Bine, poate că nu este cel mai bun exemplu și nu vă recomand să-l aduceți pe Poe în discuție la o petrecere, dar cartea demonstrează că fiecare om are defectele sale și este recomandat să judecăm opera, nu persoana. Vă pot sfătui să vă păstrați mintea deschisă și să tratați indexul cărții ca pe o listă de lecturi obligatorii, pentru că în principiu acesta este scopul întregii colecții- de a reintroduce operele clasice unei noi generații de cititori. Selectați autorii de care sunteți interesați și faceți propriile cercetări- există câte ceva pentru fiecare, fie că sunteți adepții poeziei, ai romanelor experimentale, criptice sau din contră, vă pasionează poveștile de dragoste. Cartea mi-a fost oferită de librăria online Libris pentru recenzie și voi o puteți achiziționa online din categoria cărți beletristică. Multumesc pentru lectură și spor la citit!
Scor: 4/5
Al treilea volum al Trilogiei Constelatii, bestseller New York Times;
un final adecvat)- consider că prima jumătate a poveștii nu evoluează destul de rapid în comparație cu alte momente ale narațiunii. Pe Sofia Quinn, tânăra carismatică care caută să-și răzbune tătăl și Gideon Marchant, hackerul genial supranumit „Valetul de Inimă Roșie” i-am cunoscut deja în Fărâme de șoapte și dacă fiecare cuplu din serie a avut la dispoziție un întreg roman să își dezvolte relația, cei doi sunt oarecum dezavantajați de structura cărții. Este nevoie doar de căteva capitole pentru ca aceștia să renunțe definitiv la suspiciuni și să se regrupeze într-o echipă, ceea ce nu pare extrem de credibil. În plus, cei doi nu se încred unul într-altul până aproape de final, dar cu toate asta își doresc o relație, fiind o situație deja confuză. Fiecare personaj acționează din propriile convingeri și este interesant să privești cum relațiile sunt afectate de motivații ascunse, deși toți sunt determinați să pună capăt crimelor comise de Roderick LaRoux. 
am terminat lectura și am uitat unele conexiuni dintre acestea. Cea de-a doua jumătate a romanului poate fi considerată o reuniune de familie, unde toate conflictele secundare se sting în anticiparea marelui final și toate personajele noastre preferate contribuie la demascarea conspirației ființelor-șoptitoare. Așa cum știți deja, seria nu dezamăgește niciodată când vine vorba de neprevăzut – și acest ultim capitol al trilogiei vă pregătește o surpriză, una pe care nu ați fi putut-o anticipa. Îmi este greu să mă despart de personajele create de 
În „Inimi chimice”, Krystal Sutherland se adresează noii generații cu mult umor și ingeniozitate, oferindu-ne personaje tridimensionale și o perspectivă dinamizată asupra iubirii adolescentine tragice. Dacă tot suntem obișnuiți cu iubirea idealizată în limitele realismului, cu îndrăgostiții care își mărturisesc sentimentele sub lumina palidă a lunii, să vedem partea aceasta întunecată, inestetică a iubirii este categoric reconfortant. Autoarea creează așadar o alternativă la poveștile de dragoste cu care ne-am obișnuit: cine spune că, pentru a fi memorabilă, iubirea trebuie să fie împărtășită sau eternă? Henry Page își împarte ultimul an de liceu între timpul petrecut cu prietenii săi, Lola și Murray, și selecția articolelor pentru ziarul școlii, unde este desemnat redactor-șef. O relație spontană nu se regăsește pe lista lui de priorități, dar Henry nu anticipează apariția misterioasei Grace Town. Grace, cu toate obiceiurile ei lipsite de sens și cu o ușoară indiferență față de micile controverse ale vieții de liceu, este un personaj atipic pentru literatura Young Adult. M-a intrigat modul cum eroina poate fi vulnerabilă și îndurerată, dar în același timp emană siguranță de sine în relațiile cu cei din jur. Henry este o persoană foarte sociabilă și se bucură de o oarecare popularitate în liceu, în timp ce fata se autoizolează. Sacrificiile pe care Henry este dispus să le facă pentru a o cunoaște pe Garce capturează perfect entuziasmul specific primei iubiri. Din partea prietenilor lui Henry, vă puteți aștepta la mult umor și ironie, dar și scurte conflicte și dezamăgiri ca în orice prietenie. Lola este probabil cel mai rațional personaj din carte, ea va încerca să-l aducă cu picioarele pe pământ pe Henry și intervine atunci când misterul ce înconjoară viața lui Grace începe să îl bântuie pe tânăr până când acesta nu se mai poate concenta la nicio altă activitate. Sadie, sora lui Henry, savant genial și copilul problemă al familiei, este fără îndoială personajul meu preferat din carte, în timp ce Murray, deși extrem de simpatic, mi s-a părut destul de stereotipizat, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă autoarea a întâlnit vreodată un australian (și da, se pare că este originară din Australia). La fel ca prietenul său, și Murray are parte de o dramă sentimentală, dar niciuna nu eclipsează suferința lui Grace. Grace este captivă într-o relație din trecut, genul acela de iubire pe care o întâlnești o dată în viață și pe care nu o vei putea înlocui vreodată. Cât de greu este sa concurezi cu o astfel de iubire, stiind ca vei fi intotdeauna a doua opțiune? Aceasta este întrebarea care îl va chinui pe Henry pe parcursul romanului. Echilibrul vieții lui Grace este fragil și pare să se deterioreze rapid, iar singurul care o poate salva pe fată din acest purgatoriu este tocmai băiatul pe care ea îl refuză.
„Uite-aşa o pierzi” este o carte care m-a pus în dificultate; am pornit de la ideea că am de-a face cu o lectură ușoară, comică și puțin controversată, având în vedere că personajul principal, Yunior, prezintă imaginea streotipică a dominicanului infidel pe care am tot întâlnit-o în filme și seriale. Primul capitol aproape că-mi confirma bănuielile, dar romanul are un farmec aparte,ceva ca o vrajă care nu îți permite să te oprești din citit. Mi-au trebuit așadar trei capitole ca să înțeleg mesajul autorului (ascuns cu subtilitate în spatele greșelilor făcute de Yunior) și încă unul, cel de-al patrulea, ca să ajung să îndrăgesc cartea în forma ei noncomformistă. Dacă în majoritatea povestirilor întâlnim evenimente ce au culminat viața lui Yunior (sosirea în America,relațiile din adolescență, boala fratelui său, pierderea marilor „războaie” ale iubirii), în cea de-a patra distingem o problemă socială și anume greutățile pe care trebuie să le înfrunte imigranții pentru a-și câștiga traiul într-o țară capitalistă. “Otravida, Otravez” este singurul capitol din carte care nu îl vizează în mod direct pe Yunior, ci redă povestea de viață a unei simple femei dominicane, bucuriile și suferințele ei de zi cu zi, iubirea pe care i-o poartă unui bărbat divorțat și teama că acesta se va întoarce la soția și copiii lui. Poate cel mai complex personaj din întreaga narațiune, femeia aceasta misterioasă m-a fascinat întocmai pentru că ea nu ar fi trebuit să fie acolo – povestea în sine pare a fi nelalocul ei printre amintirile lui Yunior. Așa că m-am gândit: de ce autorul a simțit nevoia să includă și acest personaj în carte? Ce conexiuni există între Yunior și femeia misterioasă? Inițial am presupus că ar fi vorba de una dintre fostele iubite, dar după cercetări serioase pe internet, am descoperit că ea nu a făcut niciodată parte din viața protagonistului și totuși i-a schimbat percepția asupra lumii pentru totdeauna. Nu vă pot dezvălui identitatea personajului, dar am insistat asupra acestui episod pentru că odată ce am descifrat misterul lui Díaz am realizat cât de departe de adevăr am fost în așteptările mele. Nu este doar o lectură ușoară,de amuzament; poate că așa este percepută la prima vedere,dar există o profunzime nebănuită în cuvintele lui Yunior. Poți alege să vezi infidelitățile, incapacitatea de a se dedica unei singure femei și excesele sau poți vedea evenimentele care l-au împins spre problemele de relaționare. Vinovat sau victimă, Yunior are întradevăr defectele lui, dar faptul că în final încearcă să fie o persoană mai bună dovedește că nu este chiar un caz pierdut, ci ar putea fi „excepția” de la regulă. Nu știu dacă prontagonistul a fost inspirat din experiența de viață a autorului,dar cred că ar fi mai bine să nu aflu.
putea reprezenta obiectiv societatea, tradițiile și așa mai departe, dar întotdeauna mă bucur să descopăr mici frânturi din istoria și obiceiurile unei culturi prin intermediul 
Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care isi aminteste ca a cunoscut-o in urma cu cincisprezece ani, pe cind locuia intr-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fata excentrica si misterioasa, care locuia in aceeasi cladire. In scurt timp, scriitorul aspirant de atunci si fata aceasta ciudata, pe a carei carte de vizita era scris „calatoare”, devin prieteni apropiati, iar opiniile si modul de viata neconventional, precum si lucrurile neobisnuite pe care le afla despre trecutul si aventurile prin care a trecut vecina sa ajung sa-l fascineze tot mai mult. Firul narativ simplu, liniar al microromanului ii permite lui Capote sa-si rafineze stilul caracteristic minimalist, intr-o forma vie si proaspata, care i-a adus un succes masiv la critica si public. Cartea a cunoscut o ecranizare celebra in 1961, cu Audrey Hepburn in rolul principal.
newyorkeze datorită carismei și protejata unui important gangster ajuns după gratii, Holly duce o existență lipsită de responsabilități și consecințe. Își formează o idee idilică despre viață ca o călătorie spre o destinație necunoscută și urmează acest principiu fără ezitări. Se consideră o ființă liberă la fel ca motanul roșcat căruia refuză să-i dea un nume, strigându-l pur și simplu „Cat” și confirmă spusele impresarului ei: „Este o impostoare, dar una adevărată„. Deși este întreținută de numeroșii ei pretendenți și sfârsește prin a se logodi pentru o poziție socială , ea se agață în continuare de iluzia libertății,a vieții mondene și fastuoase pe care și-a creat-o. Pentru Holly, să își servească micul dejun într-un loc asemănător magazinului Tiffany, unde totul este imaculat și costisitor, reprezintă idealul absolut, visul american. Pe de altă parte, vecinul lui Holly, naratorul-anonim pe care eroina noastră îl numește „Fred”,după fratele ei, încearcă să se lanseze pe piața literară prin propriile puteri. Apropierea celor doi le este benefică amândurora: Fred o temperează pe Holly în momentele delicate și uneori reusește chiar să o aducă pe tânără cu picioarele pe pământ, în timp ce Holly îl introduce în cercul persoanelor privilegiate. Eu personal nu am perceput romanul ca pe o poveste de dragoste, acest aspect fiind accentuat mai târziu printr-o ecranizare: relația protagoniștilor este destul de subtilă și „Fred” nu pare atât de afectat de faptul că Holly este întotdeauna în compania altor bărbați. Popularitatea acestui roman se datorează personajelor pitorești, care fie încearcă fără succes să pătrundă în societatea selectă prin intermediul lui Holly, fie sunt fascinați de „puștoaică” și vor să facă parte din viața ei. Încă de la început romanul a stârnit controverse, fiind deopotrivă lăudat pentru inventivitate și blamat pentru imoralitate, poziția socială a protagonistei lăsând loc unor interpretări mai puțin onorabile. Comentariile lui 
știm că „Iadul e pavat cu intenţii bune”. Heather este genul de tânără maturizată de circumstanțe pe care o simpatizezi pentru că știi prin câte a trecut pentru a ajunge într-un anumit punct. Natalie, cea mai bună prietenă a lui Heather, speră să câștige pentru a-și finanța cariera de model. În schimb Bishop nu participă în mod direct la joc, dar rolul său de susținător al fetelor nu trebuie ignorat. Dodge, îndrăgostit iremediabil de Natalie, reușește să pătrundă în grupul celor trei prieteni, fiind singurul personaj a cărui motivație nu vizează banii. Îmi place cum a fost nuanțată povestea: este 
Am insistat să citesc romanul lui Oliver în ciuda faptului că am mai citit o carte cu o premisă asemănătoare în octombrie, și anume Nerve. Eram curios în ce direcție se va îndrepta scrierea autoarei acum că seria Delirium este completă și nu am fost dezamăgit. Este o poveste captivantă și merită să vă rupeți câteva ore în fiecare seară pentru a o citi. Și trebuie să recunosc: mă bucur că este vorba de un roman independent pentru că ,oricât de mult m-ar intriga stilul lui Oliver, nu am timpul și motivația necesară să încep o noua serie YA. I-am acordat patru stele pentru că autoarea știe cum să inducă cititorul într-o anumită stare, dar uneori exagerează cu detaliile și atmosfera își pierde farmecul.Puteți achiziționa cartea online din categoria 
greu sa respire. Doctorii ii dau medicamente sperand ca reusesc sa o mentina in viata. Cand Aza vede o corabie in cer, familia ei considera ca e vorba de un efect secundar al pastilelor. Dar Aza e sigura ca nu e o halucinatie. Poate sa auda pe cineva de pe vas strigandu-i numele. Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care intotdeauna a fost alaturi de ea si pentru care ea ar putea avea sentimente mai mult decat prietenesti. Dar inainte ca Aza sa se gandeasca mai bine la asta, ceva groaznic se intampla. Boala o doboara. Aza pleaca din aceasta lume. Si ajunge intr-alta: MAGONIA.
Jason. Vă regăsiți în descriere? Pentru că eu mă regăsesc puțin 🙂 Romanul este prezentat atât din perspectiva Azei, cât și a lui Jason, prietenul ei la fel de sacastic și încăpățânat. Relația dintre cei doi protagoniști este înduioșătoare și îmi amintește de romanele lui John Green. Dacă mi-ar cere cineva să fac rezumatul cărții într-o singură propoziție aș spune că este despre o fată care moare și un băiat care moare după ea. Desigur, aș putea să fac o paralelă între „Sub aceeaşi stea” și „Magonia” ,dar cel de-al doilea roman este remarcabil dintr-atâtea puncte de vedere încât l-ar eclipsa pur și simplu pe Green și alte completări nu ar mai fi necesare. În primul rând tehnica narativă este marcată de nuanţe lirice și se distinge de tot ce am citit în ultimii ani. Singura carte care s-a apropiat ușor de această performanță a fost Atingerea lui Juliette de Tahereh Mafi (atunci nu eram deloc familiarizat cu stilul de scriere și i-am acordat trei stele). Mi-au trebuit câteva capitole să mă obișnuiesc cu metoda de scriere a autoarei.Pe urmă povestea, o aventură memorabilă cu pirați, mercenari, ființe pe jumătate om pe jumătate pasăre și cântece apocaliptice, toate acestea între nori, pe un tărâm numit 
autoarea și-a luat libertatea de a le contura cât mai „deosebit”. De exemplu, Jason poate recita numărul π până la cea de-a cincizecea zecimală și este atât de hipster încât citește romane din secolul al șaisprezecelea pentru amuzament. Nu numai că Jason are cunoștințe despre absolut orice domeniu și relații dubioase de la agenți guvernamentali la tipii care lucrează la morgă (?) dar și prietena lui, Aza, este unică din toate punctele de vedere și la șase ani știa mai multe zecimale din π decât Jason. În mod normal, când întâlnesc asemenea personaje iau o pauză de la lectură, pentru că vreau să mă identific cât de cât cu protagoniștii și să pot face o conexiune între ficțiune și realitate. În această carte am înțeles că realitatea Magoniei nu dorește să aibă nimic de-a face cu realitatea noastră pentru că rasa umană distruge toate misterele, tot ce nu poate și nu vrea să înțeleagă. În plus discuțiile celor doi tineri îți vor aduce zâmbetul pe buze pentru că au farmecul acela nonșalant și inocența primei iubiri. Cum spuneam, dialogul nu are o cursivitate studiată, el este chiar mai imprevizbil decât narațiunea: într-un moment ni se vorbește despre boala Azei, despre faptul că îi creștea o pană în plămâni și în momentul următor autoarea ne lovește cu ceva de genul „Apropo, am menționat că Aza învățase singură limbajul Silbo, alcătuit din fluierături, specific Insulelor Canare? Era o fată atât de specială„. Pe mine astfel de pasaje neașteptate m-au distrat și am aflat o mulțime de informații pe care nu știu cum le-aș putea folosi în viața reală. Finalul cărții m-a luat prin surprindere pentru că nu este doar lupta generică dintre bine și rău – cele două tabere par a se confunda și loialitatea personajelor este pusă la încercare într-un conflict de proporții, care va avea urmări iremediabile (în ambele lumi și pentru ambii eroi).
Vreau să vă opriți puțin din lectură pentru a admira coperta. Nu-i așa că este fantastică? Mă bucur că echipa Leda Edge a decis să păstreze coperta originală a cărții, pentru că se potrivește de minune poveștii.
Salutare, cititori! A reînceput școala și putem să ne luăm adio de la ochelarii de soare și trândăveală. Dacă săptămâna trecută făceam eforturi supraomenești să țin ochii deschiși pe parcursul orelor de curs, acum, mulțumită frigului și ploii care îndeamnă la visare, îmi este aproape imposibil. Am avut parte de un început de săptămână frumos, la aflarea veștii că aproape toate actrițele mele preferate au câștigat câte un Emmy: Sarah Paulson (din „American Horror Story”), Kate Mckinnon („SNL”), Amy Poehler (a câștigat după opt nominalizări) și bineînțeles Tatiana Maslany (din „Orphan Black”). Ziarul Libertatea a considerat victoria Tatianei o reușită a românilor, deși actrița este în proporție de 10% „româncă”. Nu uitați că luna aceasta revin serialele American Horror Story cu sezonul 6 și Cum Să Scapi Nepedepsit cu sezonul 3. Cu toată agitația de început de an, mi-am făcut timp și pentru două lecturi despre care o să vă scriu mai multe în continuare.
entuziastă și visătoare, și la finalul romanului părăsim o femeie matură, inteligentă şi puternică, dar la fel de pasionantă. 
stau complet altfel. Nu am înțeles întru totul comportamentul lui Zain și nici de ce se grăbește Amy să-l ierte de fiecare dată, dar autoarea ne-a demonstrat în mai multe ocazii că iubirea ne face să acționăm împotriva firii, așadar am decis să nu îmi mai pun întrebări și să mă bucur de lectură.Totuși, este fascinant cum tindem să idealizăm persoana iubită, să îi acceptăm defectele chiar dacă în secret luptăm să ne corectăm propriile imperfecțiuni, încercând mereu să îi găsim scuze, pentru că iubirea cere sacrificii. Povestea Amaliei ne reaminește că, la final, nu contează până unde am fi dispuși să mergem pentru persoana iubită, pentru că destinul este cel care ne poartă pe aceste cărări lăuntrice și el are ultimul cuvânt în povestea fiecăruia dintre noi. Problema cu „pasiunile mistuitoare” este că se sting la fel de repede.
să descoperiți urmările. Am citit cartea în două zile și când am ajuns la ultima pagină trecuse de unu și jumătate dimineața. Într-o țară cu foarte mulți romancieri contemporani, dar și foarte multe scrieri de calitate inferioară,sub nivelul european, consider că în direcția Amaliei ar trebui să se îndrepte literatura romantică autohtonă. Autoarea și-a asumat riscuri și a reușit să aducă la viață o poveste a cărei frumusețe se datorează chiar faptului că este neconvențională. Felicitările mele
Devoratorul de cărți 